Când am început ICR Podcast eram destul de singuri; ne-am apucat de podcast pentru că simțeam că în România nimeni nu face chestia asta așa cum trebuie. Acum suntem într-un punct în care am stat să ne gândim dacă ICR Podcast mai corespunde cu nevoia pe care o aveam atunci.
Și cumva, amândoi ne-am dat seama că suntem într-o zonă în care nu mai simțim nevoia să despicăm în patru fiecare eveniment al săptămânii. Că lucrurile care se întâmplă săptămână de săptămână ne impun niște ochelari de cal, o viziune limitată și o oboseală mentală pe care nu am putut să o mai ducem. Și am început acest podcast pentru că pe-atunci nu era nimeni care să merite ascultat. Acum există. Când am început să facem podcast, aproape nimeni nu asculta așa ceva – patru ani mai târziu se dau premii pentru cel mai bun podcast, și există concurență serioasă.
Și poate că cea mai sinceră chestie pe care am putea s-o facem ar fi să vă mulțumim că ați fost alături de noi prin 175 de episoade, și să închidem ceea ce a fost ICR Podcast. Au fost patru ani în care am învățat enorm, în care s-au schimbat neașteptat de multe lucruri. Și am lăsat în urmă câteva sute de ore de înregistrare, lucru pe care nu mi-l imaginam posibil acum 4 ani. ICR Podcast a fost pentru mine o școală, în care am învățat enorm de multe lucruri despre mine însumi înainte de toate. De-asta mesajul ăsta pare unul din cele mai grele lucruri pe care le-am făcut în podcast. Așa că închei mulțumindu-le tuturor celor care ne-au urmărit, care au colaborat cu noi, care au scris despre noi, care au participat în acest podcast din postura de invitați pentru răbdarea pe care au avut-o cu noi.
Istoria Culturală a României de săptămâna trecută până în zilele noastre vă mulțumește pentru audiție și participare. Episoadele pot fi găsite la această adresă.
[Dorin]
